"Ceea ce nu imbratisezi nu poti vindeca"
Sfantul Grigorie Teologul

duminică, 24 iulie 2011

Timpul nu curge doar inainte 2!

O aventura la Versailles -Anne Moberly si Eleanor Jourdain
Una dintre cele mai celebre intoarceri in timp pare sa se fi petrecut in vara anului 1902, cand doua englezoaice, Anne Moberly, profesoara la Universitatea din Oxford, si Eleanor Jourdain, asistenta ei, plimbandu-se, in vacanta, pe aleile palatului din Versailles, au trait o intamplare uluitoare. Dupa ce au vizitat galeriile palatului regilor Frantei, cele doua femei si-au continuat plimbarea in aer liber, printr-o padurice aflata in apropiere. Brusc, au intrat intr-un luminis unde se afla o cladire scunda. O femeie imbracata cam demodat scutura un cearceaf pe fereastra. Alti turisti nu se aflau prin preajma, in schimb, in intampinarea vizitatoarelor au venit doi barbati cu priviri amenintatoare. Purtau uniforme cu vestoane infiretate, ca in urma cu sute de ani, si cate un tricorn pe cap. Domnisoara Jourdain li s-a adresat celor doi intr-o franceza perfecta, intrebandu-i care e drumul ce duce catre “Micul Trianon”, resedinta de vara a regilor. Raspunsul a fost sec si neprietenos, dar cei doi oameni imbracati asa de ciudat le-au spus pe unde s-o ia. Putin mai departe, cele doua englezoaice au dat peste o casa mica si foarte joasa. In prag, stand in picioare pe scarile de piatra, se aflau o fetita si o doamna ce avea o broboada de lana. Amandoua erau imbracate foarte ciudat. Rochia lunga a fetitei ii ajungea pana la glezne, iar parul buclat era prins sub o boneta cu dantele si flori. Tot mai surprinse de peisajul care li se infatisa, Miss Moberly si tovarasa ei au mers mai departe, desi amandoua traiau de catava vreme un sentiment neplacut de singuratate si tristete, mai ales ca si copacii din jur pareau a fi lipsiti de viata, stand nemiscati, de parca erau pictati. Mai tarziu, au ajuns la o alta rascruce de drumuri. In fata lor, la marginea unei mici paduri, se gasea un chiosc de lemn, iar putin mai departe, statea asezat un om, imbracat cu o manta si cu o palarie mare. Fata ii era marcata de varicela, iar tenul, inchis la culoare, nu era deloc placut vederii. In clipa aceea, cele doua englezoaice au auzit zgomotul unor pasi grabiti in spatele lor si, intorcandu-se, s-au trezit fata in fata cu un om “vizibil rafinat, dar care parea a fi din epoca lui Ludovic al XVI-lea”. El era foarte agitat si le-a spus: “Doamnelor, doamnelor! Nu trebuie sa treceti pe acolo! E un drum fara intoarcere”. Cu un gest, le-a aratat apoi directia ce trebuia evitata, si cu un altul, cea pe care trebuiau sa o urmeze. L-au ascultat, si dupa ce au trecut peste un mic pod rustic, au descoperit, in sfarsit, Micul Trianon. Ajunse in fata intrarii principale a palatului, au simtit in sfarsit ca se reintorc in realitate. Pe terasa larga se celebra o nunta “contemporana”, iar nuntasii erau imbracati ca si ele. S-au privit bucuroase, spunandu-si ca s-au reintors in prezent.

Povestea se repeta

Pe 2 ianuarie 1902, petrecand sarbatorile de Craciun la Paris, Miss Jourdain s-a dus, ca atrasa de un magnet, din nou la Versailles. Era singura de data aceasta si nu a mai luat-o pe acelasi drum ca la prima calatorie. Dar in timp ce trecea peste un mic pod, a simtit din nou acea senzatie ciudata de singuratate, dublata de un sentiment de melancolie. Mai tarziu a povestit ca era “ca si cum ar fi trecut peste un prag si se afla intr-o zona de influenta”. Sa fi fost acel “prag” o bariera a timpului si acea “zona de influenta”, o alta dimensiune temporala?, s-a intrebat. Miss Jourdain a vazut atunci doi oameni care umpleau o caruta cu crengi cazute pe jos. Aveau niste pelerine cu capison ascutit. Unul era rosu, celalalt albastru. Mai apoi, s-a pierdut si a ajuns intr-o padure deasa, de unde a auzit o muzica indepartata. Cand a ajuns inapoi la Versailles, a aflat ca in ziua aceea nici o orchestra nu cantase in parc. Dornica sa elucideze “misterul francez”, Miss Jourdain a revenit la Versailles pentru a treia oara, acum insotita din nou de profesoara ei, Miss Moberly, si de o prietena frantuzoaica. Au mers pe acelasi drum, dar nimic nu mai semana cu imaginile pe care le intalnisera in trecut. Chioscul disparuse, la fel si toate cararile pe care o apucasera. Peluza care se intindea pana la terasa fusese inlocuita cu pietris, iar padurea deasa disparuse si ea. Marcata, in continuare, de ciudatenia acelei experiente, si pentru ca nici o explicatie nu o putea satisface, Miss Jourdain s-a intors inca o data in parcul Micului Trianon, in 1908. In timp ce se indrepta spre vechiul adapost al garzilor, ea a vazut la un moment dat doua femei care se certau. Inca o data, a avut senzatia ca este atrasa “intr-o stare diferita a lucrurilor, dar la fel de reala”. Traia aceleasi sentimente ca in trecut, dar aspectul lucrurilor se schimbase, iar vocile pareau mai vagi. Intreaga scena, cerul, copacii, cladirile pareau desprinse dintr-un decor de teatru. In timpul acestei ultime intamplari, Miss Jourdain s-a simtit ca paralizata. A trebuit sa faca un efort imens, pentru a-si continua drumul, indepartandu-se. “Imediat ce am iesit de acolo, lucrurile au redevenit normale”.

Realitate sau fictiune?

Obsedate de aventura lor, Anne Moberly si Eleanor Jourdain au intreprins cercetari sistematice asupra imprejurimilor din Versailles, au studiat planurile vechi ale palatului si gradinilor, au citit multe documente vechi si, dupa mai multe luni de studii temeinice, intreprinse cu metoda si rigoare englezeasca, au ajuns la concluzia ca traisera o halucinatie care le purtase inapoi in timp, pana in secolul al XVIII-lea. In arhivele cercetate, cladirile ciudate din paduricea de la Versailles, pe care le vazusera in anul 1902, nu existau, fiind prezente, insa, in planurile palatului din anul 1780. In ce-l priveste pe barbatul cu palarie din fata pavilionului, el semana incredibil de bine cu contele de Vandreuil, prezent, si el, in albumele din anul 1780… Sa fi nimerit cele doua vizitatoare intr-o inscenare teatrala? Sau privisera, printr-o ruptura a timpului, in trecut? Poate ca omul n-are nevoie de o masina a timpului ca sa deschida o fereastra in timp. Poate ca timpul se deschide el insusi, lasandu-ne sa arucam o privire in trecut sau viitor.

Aventura franceza a avut, totusi, un final fericit. Marcate profund de experienta traita, cele doua englezoaice au hotarat sa scrie o carte despre incursiunile lor in trecut, semnata cu pseudonimele “Miss Morrison si Miss Lamont”. Intitulata “O Aventura”, cartea a aparut in 1911 la Londra, cunoscand un succes imens. Intrebat ce parere are despre aventura celor doua distinse profesoare din Anglia, Albert Einstein nu a fost deloc surprins. I s-a parut cat se poate de normal ca englezoaicele sa “cada in timp, la fel cum altii cad pe scari”.

Sursa: 2012en.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...